2017

Pasiunea pentru fine dining nu te lovește peste noapte. Ca orice pasiune care se respectă, ea are nevoie de mai multe etape de-a lungul cărora ajunge să se cristalizeze și să se definească din ce în ce mai clar, asemeni vocalizelor care se transformă încet-încet în muzică.

Într-unul dintre primele articole povesteam cum apariția pizzeriilor a fost pentru mine, echivalentul unei epifanii, momentul în care am înțeles că se poate mânca și în altă parte decât în bucătărie, sau sufragerie, că există și alte preparate pe lângă ceea ce știu mamele și bunicile sa gătească. Drumul de la pizzeria de la colțul străzii până la 3 stele Michelin a fost lung și anevoios, presărat cu aventuri, gafe și picanterii, ca-n orice poveste de viață care se respectă. Dar evoluția aceasta, cu traseul ei sinuos, și uneori absolut haotic, îmi este cu atât mai dragă și mai prețioasă cu cât o știu indisolubil legată de mine, de evoluția mea ca individ, ca homo gastronomicus (sic).

Poate că acesta este motivul pentru care m-am simțit întotdeauna atrasă de bucătăria britanică. De la o totală lipsă de identitate, de educație și de gust, gastronomia engleză a ajuns azi să influențeze evoluția culinară mondială (atât pe zona de fine dining, cât și în zonele mai puțin strălucitoare, dar la fel de importante, cum sunt home cooking, street food etc.) Și ca urmare a afinității deja amintite, pot spune că evenimentul culinar al anului 2016 a fost, pentru mine, vizita prelungită în Anglia și nu oriunde, ci în Berkshire, ținutul cu cele mai multe stele Michelin pe cap de locuitor din Anglia. Despre experiențele individuale de dining de aici am scris și vom mai scrie. Însă acum aș dori să vorbesc despre impresia generală, despre „revelațiile ” pe care le-am avut și despre ce am învățat acolo.

Prima observație datează încă de pe vremea vizitei noastre la Gordon Ramsay, ocazie cu care am stat în South Kensington unde am descoperit cu uimire și încântare că mâncarea de la supermarket poate fi foarte bună, că străzile se pot închide o dată pe săptămână, sâmbăta, pentru ca producătorii locali să-și poată expune plăcintele, ouăle (free range), brânza, pastrama, legumele și fructele crescute pe undeva pe lângă Londra, că oamenii pot sta la coadă pentru micul dejun, că eclerurile pot fi transformate în mici capodopere. gordon 19

Vizita noastră în Windsor n-a făcut decât să reafirme toate descoperirile londoneze – calitatea excepțională a ingredientelor din supermarket, piața săptămânală a producătorilor locali, gustul divin al prăjiturii „Pecan slice” de la Pret a Manger.

În pub-uri, la fel ca în restaurantele de fine dining domnește aceeași atmosferă relaxată și veselă. Oamenilor le place să mănânce și să vorbească despre asta. La fel ca în Toscana, maeștrii îi influențează pe toți ceilalți – de exemplu triple cooked potato chips ai lui Heston sunt acum în meniul tuturor restaurantelor și pub-urilor din zonă. Competiția există, și e constructivă.73_the-hand-and-flowers_11

Și pentru că tot veni vorba de competiție…

În Bray (despre care nu obosim să spunem că e o micuță localitate din ținutul Berkshire), la o distanță de nici 500 de m unul de celălalt, se dă o bătălie importantă – pe de o parte avem tradiția culinară franțuzească, cu o bogată istorie, cu un rol covârșitor în educarea și modelarea actualului gust britanic pentru gastronomie întruchipată exemplar în restaurantul fraților Roux, The Water Side Inn, în timp ce, de partea cealaltă, avem spiritul inovativ și vizionar al bucătăriei multi-senzoriale și al experimentelor culinare proferat de Heston Blumenthal, în al său Fat Duck.71_the-waterside-inn_14

78_the-fat-duck_24

Este, dacă vreți, o reluare miniaturală a opoziției mondiale dintre cele două tendințe culinare dominante – curentul tradiționalist și cel molecular. Din fericire războiul acesta nu te obligă să rămâi fidel unei singure părți. Dimpotrivă. Cu cât încerci mai multe restaurante din ambele categorii, cu atât mai bine. Desigur, lupta nu e întotdeauna echitabilă – unii folosesc mai multe artificii, alții se bazează mai mult pe charm-ul personal, unii nu se sfiesc să aplice tehnici manipulative în vreme ce ceilalți încearcă să impresioneze apelând la istorie asemeni unei vechi familii nobiliare care-și etalează titlurile. În ceea ce mă privește, nu mă pot hotărî. Dacă experiența culinară ar fi doar o chestiune de gust, probabil ca i-aș prefera pe tradiționaliști. Ei sunt asemeni acelor poeți care se străduiesc să scrie numai poezii cu formă fixă. Însă inovațiile au farmecul lor și ar fi o ipocrizie să le negăm puterea de seducție.

G: Să nu uităm ca inovatorul, vizionarul și excentricul Heston Blumenthal pare să poarte o bătălie și cu sine însuși, pentru că tot în Bray, la 50 de metri de Fat Duck, are și pub-ul The Hinds Head, cu rețete istorice vechi de trei – patru secole!77_the-hinds-head_13

Un restaurant cu stele Michelin la București este printre dorințele noastre cele mai arzătoare. Și deschiderea atâtor restaurante noi, cu pretenții de fine dining, la sfârșitul anului trecut și chiar la începutul acestui an nu poate decât să ne bucure.

Dar, așa cum afirma și chef Tobias Fetz este extrem de complicat să îți menții standardele în condițiile în care legea te obligă să te aprovizionezi numai de la supermarket. Și e clar că nivelul de supermarket de la noi mai are mult de urcat până să îl ajungă pe cel britanic. Dacă adăugăm la asta absența unui public (numeros) educat, absența personalului calificat, sumele mici pe care vizitatorii sunt dispuși să le cheltuiască într-un restaurant, (pentru a enumera numai câteva dintre problemele structurale) vom avea poate un tablou mai realist al pieței actuale. 74_hambar_3

Dar să nu lăsam pesimismul să ne copleșească la început de an, mai ales că pentru fiecare problemă în parte există cel puțin o rezolvare. Și dovada constă în faptul că avem, totuși, restaurante în care preparatele și-au păstrat standardele sau chiar au evoluat, chefi talentați dornici să se afirme, cititori interesați să ne citească articolele ;). Până și business lunch-ul pe care îl oferă majoritatea restaurantelor luxoase este tot un pas înainte spre educarea publicului. Pentru că în felul ăsta se creează obișnuința, se consolidează obiceiul și chiar se contribuie la educarea gustului. E drept, suntem încă pe drum, între pizzeria cu scaune de plastic de la colțul străzii și The Fat Duck, dar fiecare pas e important și, chiar dacă lucrurile nu se petrec pe cât de repede ne-am dori, asta nu înseamnă că nu se vor întâmpla niciodată.

G: E destul de greu să îți păstrezi optimismul cu privire la anul în care deja am intrat în contextul deloc încurajatoarelor schimbări politice majore de la noi și de aiurea. Dar tot ce putem spera e că lumea noastră are o inerție atât de mare încât nici un individ, oricât de puternic ar fi el, nu îi poate schimba semnificativ direcția…

Cât despre noi, probabil că nu ne vom schimba prea mult abordarea nici în 2017.

Rămânem susținătorii experiențelor fine dining.

Nu vă vom polua nici cu publicitate și nici cu articole de tipul ” 5 motive pentru care sa mănânci la restaurant”, sau ”top 10 cele mai bune aperitive din București” etc. Blogul ăsta s-a născut din pasiune și fiecare experiență e ca o piesă prețioasă dintr-o colecție. Ar fi păcat să nu-i acordăm fiecăreia spațiul și timpul cuvenit.

Ne bucurăm să vedem că suntem citiți (în pofida stilului anti-populist) și mai ales că recomandările noastre sunt urmate. Scrieți-ne cu încredere pe stardining.world@gmail.com ori de câte ori aveți o sugestie sau un feedback. 52_Uberfahrt_15

Puteți prelua poveștile și fotografiile noastre însă nu fără a menționa sursa – stardining.ro.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *