Marcel Proust şi prăjiturile memoriei

Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din În căutarea timpului pierdut, acest fragment analizat și răs-analizat de critica de specialitate nu încetează să uimească și azi. Interpretările recente insistă asupra acestui gest, ca echivalent al unei euharistii casnice. Astfel micuța madeleină, pretextul pentru elaborarea întregului roman, ar fi echivalentul unei cuminecături, iar întregul ritual matinal are ceva sacramental în care până și mișcările personajelor par a fi ritualice. Mai puțin cunoscut este, poate, faptul că înainte de a fi o madeleină, prăjitura aceasta a fost un biscuit. În plus, gestul era repetat în fiecare dimineață și nu era izolat în cadrul ceremonialului matinal din fiecare duminică.

Dar mai e ceva ce textul afirmă explicit, ceva ce nici măcar nu are nevoie de interpretare, și anume, că există o memorie a simțurilor. Este tocmai instanța la care fac apel toate restaurantele cu pretenții, toți chef-ii renumiți care încearcă să ofere o experiență gustativă (și uneori olfactivă) unică.80_Proust si prajiturile memoriei_2

”Şi dintr-o dată amintirea mi-a apărut. Gustul era cel al prăjiturii pe care duminica dimineața, la Combray (pentru că în acea zi nu ieșeam din casă înaintea slujbei religioase) când mă duceam să-i spun bună dimineața în camera ei, mătușa Leonie mi-o oferea după ce o înmuia în infuzia ei de ceai sau de flori de tei. Vederea micuței madeleine nu-mi amintise nimic înainte de a fi gustat din ea; poate pentru că, văzând adeseori asemenea prăjituri de atunci încoace, fără să le mănânc, pe polițele cofetarilor, imaginea lor părăsise acele zile din Combray pentru a se asocia cu altele, mai recente; poate pentru că, din aceste amintiri părăsite vreme atât de îndelungată în afara memoriei, nimic nu mai supraviețuia, totul se dezagregase; formele – și cea a micii prăjituri în formă de scoică, atât de grasă și senzuală sub cutele-i severe și pioase – erau abolite, sau, pe jumătate adormite, își pierduseră forța de expansiune care le-ar fi permis să ajungă până la conștiință. Dar când dintr-un trecut vechi nimic nu mai subzistă, după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, singure, mai fragile, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul și gustul rămân încă multă vreme, ca niște suflete, să-și amintească, să aștepte, să spere, pe ruina a ceea ce mai există, să poarte neclintite, pe acea picătură a lor aproape impalpabilă, edificiul imens al amintirii.”

  • Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann, Editura Art, București, 2011

2 Comments Add yours

  1. Deci, una peste alta, putem spune sau nu ca episodul cu briosa reprezinta o descriere exacta a memoriei involuntare?

  2. N spune:

    Cred ca episodul acesta este, mai degraba, un pretext, un punct nodal al constructiei (dovada fiind frecventele reveniri si modificari la care a fost supus) si ca fluxul memoriei involuntare este, si el, un element fictional .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *