Meniul de la CATEDRALA

Conversațiile nu sunt niciodată inocente. Replicile nu sunt niciodată simple propoziții sau fraze menite să ajute la descâlcirea sensului. La fel ca în cazul lecturii, sensul se naște dintr-un dublu efort interpretativ – al lectorului și al scriitorului. În cazul de față efortul scriitorului presupune, la rându-i, un travaliu hermeneutic – interpretarea conversației personajelor.

Pasajul de mai jos este unul dintre preferatele mele și un punct nodal al romanului. S-a întâmplat să conțină și referințe culinare. Construcția fragmentului e de factură clasică, foarte atent realizată, în cercuri din ce în ce mai strânse – starda Alfonso Ugarte, fundătura, depozitele Căilor Ferate, camionul cu lăzi, interiorul, clienții, chelnerii, bucătăreasa, meniul.

102_Conversatie la Catedrala

„-Toată harababura asta mi-a stârnit setea – zice Santiago

– Hai să bem ceva. Știi vreun local pe-aici?

– Știu locul unde mănânc eu de obicei – zice Ambrosio – ”Catedrala”, un local pentru săraci, nu știu de v-o plăcea, e-un birt prăpădit.

– Dac-au bere la gheață o să-mi placă – zice Santiago – . Haidem Ambrosio.

Zău, să vezi și să nu crezi, conașu` Santiago acu` bea bere, și Ambrosio râde de i se văd dinții galben-verzui: cum trece timpul, ptiu drace. Urcă amândoi scara de beton; printre depozitele de cherestea de lângă primul grup de case de pe Alfonso Ugarte este un garaj alb al firmei Ford, și la gura fundăturii ce se cască pe mâna stângă, apar decolorate de straturi inexorabile de zgură, depozitele Căilor Ferate Centrale. Un camion încărcat cu lăzi maschează intrarea ”Catedralei”. Înăuntru, sub acoperișul de tablă se înghesuie pe bănci și la mese grosolane o zgomotoasă mulțime lacomă. Doi metiși cu mânecile suflecate scrutează de la tejghea fețele arămii, pomeții proeminenți care mestecă și beau, și-un chelner serrano, adică muntean de prin părțile sierrei, rătăcit pe-aici c-un șorț cârpăcit, împarte supe fumegânde, sticle, tăvi cu orez. Câtă iubire, oh ce săruturi, vai ce amor tună un difuzor multicolor, și-n fum, înapoia perdelei de fum, de vacarm, de iz aproape solid a mâncare și-a băutură, înapoia agitatelor roiuri de muște, se vede un perete c-o gaură în mijloc – pietroaie, colibe, un firicel de râu, cerul cenușiu – și-o femeie zdrahoană, leoarcă de sudoare, mânuiește oale și frigări încolțită de troznetele și sfârâielile unui foc drăcesc. E-o masă liberă chiar lângă difuzor, printre roaia de scrijelituri de pe tăblie se deslușește o inimă străpunsă de săgeți, un nume de femeie: Saturnina.

– Eu am mâncat deja, dar tu cere de mâncare – zice Santiago.

– Două Cristales de la gheață – strigă Ambrosio, ducându-și mâinile pâlnie la gură – . O ciorbă de pește, pâine și ghiveci cu orez.

Mai bine nu veneai, mai bine nu-i vorbeai, Zavalita, ești nu numai la pământ, un dărâmat, ci și-un neghiob. Gândește o să reînceapă coșmarul. Din vina ta, Zavalita, săracu tata, bietu bătrânul.

– Șoferi, muncitori la făbricuțele de pe-aici – Ambrosio arată-n jur, scuzându-se parcă-. Vin tocmai din bulevardul Argentina fiindcă mâncarea-i totuși înghițibilă și, mai ales, ieftină.”

Mario Vargas Llosa, Conversație la CATEDRALA, Editura Cartea Românească


101_Lima Fitzrovia (6) Lima Fitzrovia (1*), Londra – cea mai exotică bucătărie stelată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *